Vis Cu Cai

Suntem cu toţii nişte negri cai
De dimineaţă izgoniţi din rai
Şi galopăm printr-un oraş
Necunoscut. Galopăm năprasnic, galopăm iabraş
Nu ne mai ajung străzile. Mereu mai departe

Abia apucă locuitorii să se dea deoparte
Sărim peste gardurile cu flori de fier
Nechezăm din cartier în cartier
Umplem tramvaiele cu abur învineţit
Emanat din crupele noastre la nesfârşit
Apoi ne dăm jos şi galopăm din nou
Prin pasajele clătinate de ecou
Prin grădinile cu copii de granit
Şi păuni îndureraţi, ţipând alburit
O! scâncetele pruncilor părăsiţi în bazar
O! metempsihozele neaşteptate din intrări la bar
Şi-atâtea întâmplări până când
Am părăsit oraşul acela blând
Şi-am început a galopa
Pe câmpia friguroasă de verde ce era

Alergam de-o eternitate
Fără să vedem că, din spate
Câmpia se îndoia întunecând zările
Simţeam un fel de mucigai cum ne-nţeapă nările
Dar niciodată n-am fi ştiut
Că-n spatele nostru se-ndoaie câmpia de lut
Dacă n-ar fi început să se-nchidă ca o carte
Şi din faţă şi din fiecare parte
Din ce în ce mai deasupra, din ce în ce mai jos
Până când ne-am oprit şi ne-am cuibărit frumos
Drept în mijloc, toţi la un loc, negri şi fremătători
Cu dinţii luminând în loc de zori
Cu copitele trase pe sub pântece
Tresărind în întunericul plin de cântece